Madona Sixtina

Madonna Sixtină (1513) arată bogăţia culorilor, eleganţa figurilor şi îndrăzneala în invenţia compoziţiei, caracteristică perioadei romane a lui Rafael.

Rafael

Rafael Sanzio cunoscut şi ca Rafael sau Raffaello (* 6 aprilie 1483, Urbino - † 6 aprilie 1520, Roma), pictor şi arhitect de seamă al Renaşterii italiene, unul din cei mai mari artişti ai tuturor timpurilor, deşi moartea sa prematură a pus capăt unei cariere excepţionale.
Rafael a crescut într-un mediu foarte receptiv la artă, primul său profesor fiind chiar tatăl său, poate nu prea remarcabil ca pictor, dar fără îndoială un bun pedagog. La vârsta de unsprezece ani, Rafael rămâne orfan. Nu se ştie dacă la vremea aceea frecventa deja la Perugia atelierul lui Perugino, dar este sigur că prezenţa sa în cercul marelui pictor datează din 1496. Rafael îşi ajuta maestrul în realizarea a numeroase comenzi, de aceea pe unele tablouri ale lui Perugino criticii înclină să recunoască urmele penelului său. În anul 1500, numele lui Rafael este menţionat într-un contract cu titulatura de "magistru", ceea ce dovedeşte măsura talentului său, căci este rar ca un tânăr de 17 ani să fie recunoscut ca maestru.
La 6 aprilie 1520, în vârstă de numai 37 de ani, Rafael moare subit. Giorgio Vasari, biograful artiştilor Renaşterii italiene, el însuşi pictor, notează: "Când a dispărut acest artist nobil, arta s-a oprit în loc ca şi cum ar fi orbit" .

El Greco

El Greco (nume în spaniolă influenţat de italienescul- "Il Greco" - Grecul)a fost un pictor spaniol manierist de origine greacă, personalitate misterioasă, atât sub aspectul specificului stilului său, cât şi din pricina biografiei lui incomplete. Cunoscut mai ales datorită picturilor sale pe teme religioase şi ca portretist, contribuţiile lui în domeniul sculpturii şi arhitecturii au fost, din păcate, date uitării.
Însemnările din arhive ne informează că în luna august 1568 se pregăteşte să expedieze, de la Veneţia la Candia, desenele unui cartograf, şi el originar din Creta. Intră probabil ca ucenic în atelierul lui Tiziano sau lucreză pentru alt pictor. Doi ani mai târziu, îl întâlneşte la Roma pe Tintoretto, care va fi următorul său maestru.
În anul 1577, după ce soseşte la Toledo, El Greco primeşte din partea lui Diego de Castilla comanda pentru executarea a trei altare pentru biserica mănăstirii Santo Domingo el Antiguo, iar din partea corpului canonicilor, executarea picturilor pentru sacristia catedralei oraşului. Prin urmare, pictorul realizează în această perioadă "El Espolio" ("Dezbrăcarea lui Hristos", 1577-1579) şi picturile de altar. Graţie acestor adevărate capodopere, succesul său este răsunător.
Chiar şi astăzi, El Greco continuă să surprindă. Preţul pe care l-a plătit pentru originalitatea sa a fost uitarea, care va dura până în secolul al XIX-lea. El Greco a avut câţiva ucenici, însă nici unul demn de a-i continua arta. Numai Velázquez, care nu şi-a ascuns niciodată admiraţia faţă de pictura lui El Greco, poate fi considerat un continuator al artei sale. Respins de clasicismul secolului al XVIII-lea, El Greco va fi mai târziu recunoscut drept unul din cei mai mari creatori. În Franţa, admiratorii lui El Greco vor fi Delacroix, Millet şi Manet. Picasso va nutri o adevărată fascinaţie faţă de opera maestrului din Toledo, fapt oglindit în multe dintre tablourile din perioada albastră. Ceaţia lui El Greco devine şi punctul de referinţă al avangardei expresioniste germane. Secolul al XX-lea îl repune în drepturi pe cel mai mare pictor mistic al tuturor timpurilor.

Mona Lisa

Mona Lisa este o pictură celebră a lui Leonardo da Vinci, realizată în anii 1503-1506, reprezentând o femeie cu expresie gânditoare şi un surâs abia schiţat. Este considerată cea mai renumită operă din istoria picturii. Puţine alte tablouri au fost atât de mult reproduse sau discutate. În prezent tabloul este expus la Muzeul Luvru din Paris, fiind atracţia principală pentru orice vizitator.
Este vorba de o pictură în ulei pe lemn de plop cu dimensiunea de 77 x 53 cm. Natura imaginii redate a făcut subiectul a nenumărate interpretări. În general, se poate spune că vivacitatea şi ambiguitatea fizionomiei Giocondei se datorează procedeului de pictură "sfumato", dând tabloului un aer misterios. Caracteristica principală a portretului este surâsul enigmatic. Sigmund Freud a interpretat acest surâs ca simbol al atracţiei erotice a lui Leonardo faţă de mama sa (Complex Oedip).